Nota: Nu tin mortis sa scriu jurnal. Dar ultima zi din iarna asta merita. Si va rog, iertati-mi lipsa de diacritice.

O iarna mai tarziu, intalnesc Oameni. Emigrez din experientele lor intr-ale mele si traiesc. M-am convins: fluturii cand se indragostesc, poarta oameni cu rosu in obraji, in stomac. Nu mai ramane nici un dubiu, domnule Ortega y Gasset!

Sambetele mele sunt lenese. Ma trezesc greu, tin mortis sa fiu eu cea care pregateste micul dejun si neaparat cea care alege ceaiul sau cafeaua care va aroma sambata. Ultima sambata din iarna asta si-a meritat alegerea: am desfacut cu grija ambalajul unui sortiment de ceai cumparat din Nurenberg, ce mirosea a primavara, a promisiuni si a galben.

Lenea dulce a diminetii ma impinge doar sa citesc. Devorarea unei aventuri marca Rodica Ojog Brasoveanu a fost pacatul meu pana pe la ora 1. Pe la 4 urma sa mergem la repetitii la Studii despre Iubire. I-am luat interviu lui Chris Simion pentru numarul din martie al Forbes Life si am ajuns incet la intimitatea meseriei ei. “Ce face un regizor artistic?” a sunat ca un ecou din cel mai adanc eu. “Pai… vino sa vezi!”. Si exact asta avea sa se intample.

…………………………………………………………………

Chris mi-a dat mesaj si mi-a zis sa mai intarzii putin. Ca ea o va face. Am zambit si mi-am inchipuit ca un sfert dintr-o comedie ma va scoate din amorteala romantica care se infasura in capul meu. Afara era un soare demential si un aer parfumat cu zambile. Mov.

M-am intins pe partea stanga si-am atipit. M-a desteptat ceasul. Era timpul sa “ma prepar”. Esarfa galbena, un trench neutru si ghetele mele gri cu funde gigant. Pana pe Lipscani am facut fix 12 minute.

“Am ajuns. Sunt in fata. Unde vin?”

“Eu ajung in 30 de minute. Sala Mare. Intra in sala.”

“Am intrat. Inca nu a venit nimeni. Ma mai plimb pe aici si dai un semn cand ajungi? :)

“Da.”

Ce era sa facem jumatate de ora? El, care intotdeauna are solutia salvatoare: o cafea la Bicicleta. Am intrat primii si inca din capatul holului o voce simpatica si-a anuntat prezenta:

“Hello, ce mai faceti?”.

“Buna! Uite, am venit sa bem o cafea.”

“Expresso?”

Am strambat din nas a delicatete rafinata.

“Cu lapte? Aaaa, stiu, o cafea lunga cu mult lapte si caramel.”

“Nu e foarte dulce?”

“Nu, nu. O sa-ti placa.”

“Perfect atunci!”

De sus, de la mansarda, Bucurestiul e mai prietenos. Mai putin infricosator. Mai viu desi mai departe. Mi-am scris repede cateva notite “Sambetele in care simti Centrul Vechi de la ferestreele Bicicletei sunt sambete perfecte”. Cafeaua lunga, dospita in caramel, asezata cu maiestrie in cani de ceamica haioasa simuleaza primavara pana la ideal. Spuma densa iti ramane pe buze intr-un fel in care te poti raporta cu usurinta la Poarta Raiului. Profilul freziilor galbene de pe masa, luate de pe drum pentru Chris, incordarea asteptarii, oameni cu masti vesele, mirosind a pur si simplu. Pe toate le simt vibrand a optimism.

El rade de mine pentru ca e a prea-multa oara cand repet ca e “cea mai buna cafea din lume”. Pana la urmatoarea.

Ne facem curaj sa iesim afara si mai zabovim cateva minute in dreptul unui papusar iscusit care a adunat vreo 40 de curiosi in jurul lui. Spune povestea unui violonist ponosit dar indragostit. Pasii ne intorc in fata Teatrului de pe Lipscani. Sprijiniti de peretele cu afisele spectacolelor croim povesti peste oamenii care trec pe langa noi: un domn elegant cu parul alb este cu siguranta profesor Universitar la Conservator. Artist ratat, isi gaseste refugiul in mentorat. Renunta la cariera pentru iubirea vietii lui – cu care este si casatorit. Nu a iesit niciodata din tara iar frica lui cea mai mare este arteroscleroza si imposibilitatea de a mai canta. Ne-am oprit din jocul nostru preferat.

Dupa 20 de minute, fara nici un mesaj, ma gandesc sa bag capul pe usa si intreb “Chris a venit?”. O doamna blonda, vocala si elementara imi spune sa intru si sa o astept inauntru. Intram, ne asezam si nu trec 3 minute de spectacol intern pana sa apara Chris. Ne ia in brate, ne cearta ca n-am intrat in Sala, ne pupa, imi multumeste pentru flori, se intoarce, o striga pe Irina si paseste cu o expresie proprie perfectiunii spre scena.

…………………………………………………………………

Mi-am dorit atat de mult sa fiu in sala asta, incat m-au cuprins toate emotiile. O fi de la empatism nu zic ba, insa ma consider cel mai bogat om din lume. Pe panoul de pe scena scrie “Chris Simion Theater and More”. Nu-s de acord. As fi ales “Chris Simion. Om and More”. Repetitiile la “Studii despre iubire” incep. Pe scena unele, la sunet altele. Luminile 2 si 3. Apoi 4, 5 si 6. Se verifica situatiile de lumina si sunet, actorii fac “cioace” pe fundal. Se repeta finalul. “A fost odata ca niciodata…”.

Ma uit in jur. Goala, Sala Mare a Teatrului de pe Lipscani emana o virilitate intensa, un sentiment de maretie evidenta. Nuditatea salii se napusteste asupra actorilor sub forma unui ecou imperativ.

Actori care se dezbraca, indicatii regizorale, negocieri de cadre si prize. E un fenomen pe care il doresc sa se intample tuturor. Bucataria asta din spate, emotia intregului proces. Puterea draftului. Mai sunt 10 minute si actorii sunt amenintati ca vor intra spectatorii. Chris vine langa noi si zambeste. N-are emotii. E sigura pe fiecare cuvant si pe fiecare cadou pe care il face in seara asta.

…………………………………………………………………

Spectacolul e un panaceu universal. E o tragedie a simturilor adanc inradacinate ale copilariei. Paradoxal, este unul dintre cele mai amuzante comedii ale stagiunii. In acelasi timp, o filosofie atat de … acum si aici, incat sunt in stare sa pun pariu ca fiecare s-a simtit actor in piesa. De la abordare pana la interpretare, spectacolul asta e o experienta.

E sublim. Poate unul dintre cele mai bune vazute vreodata. Un dozaj puternic de dramatism intr-o bula firava, inocenta de comedie. Cuvinte grele ca plumbul se asaza ca niste flugi moi si puhavi pe umerii de pandispan ai spectatorilor. Un spectacol-basm despre realitate. Si despre iubire. Si despre cei 3 de “A”.

Ultimul SMS al meu a fost asta: “Chris, daca frumosul ar avea un sinonim ideal, ar fi spectacolul asta. Iti multumim foarte pentru experienta asta!”

Il astept acum pe cel de la Chris. Oricum, maine ne intalnim din nou. La Carturesti, pe Arthur Verona, maine lanseaza a noua ei carte, “40 de zile”. Scrisa in 40 de zile. Si despre care puteti citi mai multe in Forbes Life.

Pentru astazi insa, ajunge. Port povestile oamenilor pe care i-am intalnit, mesurile de la Unirii cu mesajele mele pentru cel mai mare producator de bijuterii din tara, prajitura la aproape-miezul-noptii si sentimentul ca sunt cel mai bogat om pe care il cunosc. Ma duc sa meditez.

Eu, noi, iti multumim, Chris.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>