recomandari 2019
Recomandări de la oameni minunați de cărți musai de citit în 2019 – partea I
15 December 2018
Adulții ăștia - Caroline Hulse
Cât de copii pot fi… adulții?
13 January 2019
Show all

Recomandări de la oameni minunați de cărți musai de citit în 2019 – partea a II-a

KTNC3MHT6U

Continui lista recomandărilor pentru cărți musai de citit în 2019, cu:

Zuleiha deschide ochii

11. Marius Constantinescu, scriitor, jurnalist TV

Iată recomandările mele. Prima dintre ele: Guzel Iahina – Zuleiha deschide ochii (Humanitas Fiction). Pentru mine, este cartea anului 2018. Perfectă de citit iarna (pentru că este iarnă în carte și pentru că viforăște iarna în suflete). Pentru că este o poveste de dragoste atipică, care se căznește să existe în ciuda tuturor piedicilor, pentru că e o scriitură de o forță izbitoare, ceea ce nu exclude o frumusețe dezarmantă. Pentru că aduce istoria (mare, tristă, neguroasă) la scară umană și pentru că îți dezbracă sufletul de carapace inutile și artificiale. Zuleiha iubește. Cu ochii închiși și deschiși totodată.

A doua, Emily Brontë – La răscruce de vânturi. Tot iarna e timpul revizitărilor literare. La adăpostul caselor și al pereților calzi dăm frâu nostalgiilor și rememorărilor crash-urilor din alte evuri. Pentru mine, La răscruce de vânturi va rămâne întotdeauna unul. M-a străbătut povestea blestemată de iubire dintre Catherine și Heathcliff și și-a croit defileu prin mine. Iarna exacerbează romantismul extrem, patimile care dau pe-afară din pagini, idilele, agoniile și bolile sufletului. Pentru o zi sedată de iarnă, alegeți sau realegeți La răscruce de vânturi. O să va treacă prin toate anotimpurile interioare. Unde mai pui că Heathcliff c’est moi. Negru, crud, flegmatic, cu inima de piatră. Să nu uit asta, nu?

Femei care aleargă cu lupii

12. Irina Markovits, Style Diary

Doliul nu e rezervat morții. Uneori, facem doliu pentru altfel de pierderi: a unei iubiri, a unui loc ce a însemnat „acasă”, a unei părți din identitatea proprie sau din natura noastră, primitivă, profundă, instinctuală. Pentru cele din urmă putem lupta și merită luptat. Femei care aleargă cu lupii: povești și mituri ale arhetipului femeii sălbatice este o carte-manual pentru viața oricărei femei, dar în special al celor care caută: vindecare, un scop, un înțeles, o direcție, o poveste.

Am descoperit cartea Clarissei Pinkola-Estes în urma cu un an și am devorat-o, pur și simplu. Apoi am făcut-o cadou mai multor prietene, este genul acela de carte care te ține trează, despre care simți nevoia să vorbești, să împărtășești, să construiești comunități în jurul ei. Este o carte poetica și științifică și e mai mult decât o simplă colecție de povestiri tribale și occidentale, ale căror înțelesuri, imagini și simboluri sunt explicate de autoare din perspective psihologice și antropologice.

Desigur, dacă ar fi să îi fac o recenzie convențională, aș putea scrie că este o carte despre arhetipuri și mituri, despre înțelepciune primitivă și despre vindecare prin povești. Dar este mai mult decât atât. Lectura ei este ca un soi de aducere-aminte a unor vremuri dinaintea cuvântului scris, iar parte din frumusețea lecturii stă în scriitura hipnotizantă a Clarissei Pinkola-Estes. Nu degeaba este cantadora, păstratoare a vechilor povești și poetă. Femei care aleargă cu lupii nu este o lectură ușoară, ci este densă și misterioasă, la fel cum sunt pădurile în care lupoaicele se strâng în haită. Este o carte care îți cere atenție nemijlocită, timp, angajament. Îți ia o parte din tine pentru a ți-o oferi apoi înzecit, însutit, înmiit. Nu se citește dintr-o suflare, ci cu pauze, ca să poți decanta poveștile, să ajungi să rezonezi cu ele, să poți lua din ele ce ai nevoie pentru a face pasul următor. Însă o dată ajunsă la finalul cărții, așa cum ajungi la liziera pădurii după ce ai străbătut-o, ești răsplatită cu cel mai frumos și magic dar: propriul suflet, dezvăluit în toată frumusețea, sălbaticia și gloria lui. Mai jos câteva din fragmentele mele preferate.

„L-am numit (arhetipul) Femeii Sălbatice pentru că aceste două cuvinte, femeie și sălbatic, creează acel “llamar o tocar a la puerta”, acea bătaie magică la poarta psihicului feminin. La auzul acestor cuvinte, se redesteaptă în femei o veche, o foarte veche amintire. Este amintirea absolutei, incontestabilei, irevocabilei lor înrudiri cu femininul sălbatic, relație ce a devenit spectrală, ca o consecință a neglijării ei (…) Poate a fost îngropată din cauza domesticirii excesive sau poate că, pur și simplu, nu o mai înțelegem. Poate i-am uitat numele, poate nu mai răspundem când ne cheamă, dar în adâncul ființei noastre noi o cunoaștem, tânjim după ea. Este a noastră. Suntem ale ei. Și știm lucrul acesta.

Acest „gust al sălbaticului” vine și pleacă cu inspirația. Dorul ne prinde ori de câte ori întâlnim pe câte cineva care a păstrat această relație salbatică. Același dor ne mistuie când realizăm că am dedicat prea puțin timp focului mistic sau visării, ori mult prea puțin timp propriei vieți creative, lucrării vieții noastre sau adevăratelor noastre iubiri. (…)

O femeie sănătoasă este ca o lupoaică: puternică, viguroasă, plină de viață și energie, conștientă de teritoriul său, inventivă, loială, dinamică. Nu suntem menite să fim făpturi fragile cu părul rar și să nu putem sări, să nu putem vâna, să nu putem da viață, să nu putem crea viață. Să ne alăturam naturii instinctive înseamnă să (…) ne definim teritoriul, să-i găsim pe cei asemenea nouă, să stăm în trupul nostru cu sigurață și mândrie, să vorbim și să acționăm în nume propriu, să fim conștiente, vigilente, să facem apel la intuiție și sensibilitate, să creștem demn, să fim viscerale, să integrăm propriile noastre ritmuri.”

13. Diana Cosmin, journalist & owner Fine Society

Anul acesta am citit multe biografii și autobiografii de femei puternice, adesea controversate, de aceea recomandările mele sunt tot din această sferă. Am aflat că, indiferent dacă îți place sau nu un om, poți să înveți lucruri fantastice din povestea lui de viață.

Brigitte Macron

BRIGITTE MACRON – „La confidente” și „L’affranchie”

Admir femeile atipice, iar dacă sunt “disruptori” sau chiar “paria”ai societății -cu un motiv bun, firește -cu atât mai bine. Asta că să nu spun că îmi plac femeile pe care lumea le contestă sau chiar le urăște, fiindcă mă fascinează tăria cu care se încăpățânează să fie ele însele în ciuda tuturor. Brigitte Macron mi-a plăcut de prima oară când am aflat povestea ei și a lui Emmanuel. M-a fascinat într-un fel straniu, la fel ca Meghan Markle, americancă divorțată și cu o familie de coșmar care a dat peste cap regulile familiei regale britanice. De fapt s-ar putea spune că îmi plac femeile care au curaj să încalce reguli.

Cele două biografii ale lui Brigitte au două titluri diferite că ton. “Confidenta”, aluzie la faptul că ea este sfătuitoarea principală a soțului sau, președintele Macron, și “L’affranchie”, un titlu care mie îmi place mult mai mult și care are o subtilitate foarte potrivită doamnei Macron. Substantivul e intraductibil în română într-o formă care să păstreze nuanțele originale, dar explicația lui în franceză clarifică perfect sensul lui. “Affranchie” înseamnă “Qui s’est intellectuellement libéré des préjugés, des traditions”. Cineva care s-a eliberat intelectual de prejudecăți și tradiții, care trăiește dincolo de “ce ar trebui să” și cum vrea societatea să trăiești.

„Am cunoscut dintotdeauna această teroare a morții. Pentru că, de când eram mică, a sosit în viața mea. Și când apare, ești luat cu totul prin surprindere. Nu te ajută nimic. Am fost ultima născută, dintr-o familie cu șase copii. Sora mea a murit într-un accident de mașină, împreună cu soțul și copilul pe care îl purta. Aveam opt ani când s-a întâmplat. La un an după aceea, ne-a părăsit și una dintre nepoatele mele, în vârstă de doar 6 ani. Iar bunica mi-a spus: “Nu înțeleg de ce nu sunt eu în locul ei”. Atunci am înțeles că nu există o ordine a lucrurilor.

Există momente în viață când trebuie să faci alegeri vitale. Iar pentru mine Emmanuel a fost alegerea vieții mele. Ei bine, cei 20 de ani diferență, orice s-ar spune, nu înseamnă nimic! Bineînțeles, la micul dejun sunt eu cu ridurile mele, el cu prospețimea să, dar așa stau lucrurile. Dacă n-aș fi făcut această alegere, aș fi ratat șansa vieții mele. Am fost foarte fericită alături de copiii mei și, în același timp, simțeam că trebuie să și trăiesc “ACEA” dragoste, cum o numește Jacques Prevert, pentru a mă simți pe deplin fericită.”

Tina Brown

TINA BROWN – „The Vanity Fair Diaries”

“The Vanity Fair Diaries” are 500 de pagini și reprezintă memoriile fostului redactor-șef din anii ‘80-‘90 al revistelor “Vanity Fair”, “Tatler” și “The New Yorker”. Tina Brown, femeia care a reconstruit practic gloria „Vanity Fair” și care a adus un suflu nou la „The New Yorker” în perioada în care se afla în declin. După ce o cumpărasem deja, am citit review-uri în care era făcută praf (inclusiv de ziare celebre și de NY Review of Books) și nu înțelegeam de ce. După primele 300 de pagini am înțeles, dar tot cred că merită citită din scoarță-n scoarță, fiindcă este testimonialul unei epoci apuse, în care revistele făceau legea, dictau tendințe și revoluționau societatea.

Profesional, Tina Brown este o vizionară a presei scrise, dar în plan uman este o femeie complet absorbită de propria persoană, cel puțin asta este concluzia inevitabilă care se desprinde din această carte. Volumul e fascinant prin tot ceea ce povestește despre strategia editorială de la ”Vanity Fair” și despre „bucataria” de culise, dar își pierde pe alocuri din valoare prin „bârfoteca” pe care doamna Brown simte nevoia s-o aducă în discuție: X avea nasul urât, nevastă lui Y era o proastă vanitoasă, cutare era un om minunat la pagina 120 și un nenorocit la pagina 200 (cu aceeași nonșalanță), iar bârfele din epocă despre fiecare personaj în parte sunt redate cu un apetit  exacerbat. Totuși, dacă iubiți revistele, trebuie să citiți această carte, cu bune și cu rele.

Jacqueline

Barbara Leaming – „Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis”

„Întrebată care considera că e cea mai mare realizare a ei, Jackie nu a vorbit despre fabuloasa ei perioadă ca Prima Doamnă, nici de cucerirea Parisului sau multe succese din anii de la Casa Albă, nici despre comportamentul ei la înmormântarea președintelui Kennedy și ce însemnase el pentru foarte mulți americani. Nu, ea a răspuns, fără ezitare: <Cred că faptul că, după ce am trecut printr-o perioadă foarte grea, mă consider relativ sănătoasă la minte. Sunt mândră de asta>”.

Cartea Barbarei Leaming a stat la baza filmului „Jackie” și e o biografie palpitantă a fostei Prime Doamne a Americii. Nu mi-a plăcut niciodată de Jackie, dar această carte m-a prins de la primele pagini fiindcă spune, exact ca-n titlul ei, povestea NESPUSĂ și incomodă. Jacqueline Bouvier a fost o fată născută și crescută de părinții ei cu un țel clar în minte: să devină soția perfectă a unui om bogat. Ajunsă într-o căsnicie mai complicată decât s-ar fi așteptat ea, se trezește la 34 de ani „Văduva Americii”, o etichetă de care nu va scăpa niciodată, așa cum n-a ieșit niciodată nici din relația de iubire și ură cu poporul american, care a adulat-o și a detestat-o cu aceeași pasiune.

După moartea președintelui, Jackie a suferit toată viața de șoc post-traumatic, într-o perioadă în care noțiunea în sine nu era recunoscută în teoria psihiatrică. În lumina discuțiilor despre sănătatea mentală în zilele noastre, este indirect și o carte despre fața nevăzută a bolilor psihice. Biografia scrisă de Barbara Leaming în 2014 este istoria profundă a unui suflet chinuit și nefericit. Un suflet care și-a ales voluntar multe dintre nefericiri și s-a aruncat cu capul înainte în ele, în încercarea disperată de a scăpa de ceea ce considera că e un blestem și un destin fatidic care o urmărește. Nu mi-o puteam imagina niciodată pe Jackie în această lumină, iar dacă v-a plăcut „Jackie” în regia lui Pablo Larrain, cartea oferă încă 90% pe cât dă filmul.

Întotdeauna am crezut că Marilyn Monroe a fost un suflet tulburat și chinuit. După ce am citit biografia lui Jackie, îmi dau seama că și amanta, și soția oficială a lui Kennedy au avut în comun mai mult decât același bărbat și, în epoci diferite, același psihoterapeut. Au fost amândouă sfâșietor de nefericite, fără ca nimeni din jur să le poată ajuta cu adevărat.

antoine-de-saint-exupery-micul-print

14. Mihaela Savu, cititor printre rânduri în rol de Communication & PR Director la Idea::Bank

Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry este cartea pe care o recomand cu căldură viitorului, viitorul adus de anul 2019 si nu numai. De ce? Pentru că în și printre rândurile ei, regăsești la orice vârstă întrebări. Este o carte pentru viitor, viitorul creat de era digitală unde oamenii se vor cunoaște mai degrabă după întrebările pe care și le vor pune lor înșiși, mai mult decât după răspunsurile care se vor regăsi la orice pas.
Cartea lui Antoine de Saint-Exupéry, deși scrisă în 1943 este dincolo de temporalitate si de statutul ei, de carte de povești, este de fapt o sumă de experiențe din sfera psihologiei, sociologiei, relațiilor interumane și aș spune chiar, o carte de consiliere socio-profesională. Eu o citesc o dată la 5 ani și îmi găsesc mereu răspunsuri noi, la preocupări actuale. Vă doresc lectură placută!

2-mandarina

15. Dana Arghirescu, Sales Manager ZYX Publishing Group

Oscilând între manualul de română de clasa a 8-a și ghiduri practice intitulate „Adolescenți scăpați de sub control” sau „Influența limbajului pozitiv” ( unde, câștig de cauză a avut manualul de română, metodele din cărțile sus numite nu au dat roade :) ), anul 2018 a fost destul de sărăcăcios în lecturi. Am cumpărat însă foarte multe cărți, pentru acea zi, ipotetică și mult prea îndepărtată, când nu voi avea altceva de făcut decât să citesc. Dar, pentru că nu pot să trec prin zi, fie ea cât de grea, fără să citesc câteva pagini, am câteva repere. Am vrut să scriu despre Ian McEwan pe care-l iubesc nespus pentru cum gândește și pentru cum ajunge în mintea și sufletul meu. Pentru că și eu cred că detaliile oricărei povești fie din viața reală sau nu, detaliile sunt cele mai importante, o privire, un cuvânt aparent banal, un zâmbet, toate aceste mici și neînsemnate lucruri fără legătură cu imaginea „mare” sunt cele care contează cu adevărat.
Dar pentru că am realizat că în 2018 am citit foarte multă literatură româna, Lavinia Braniște, Petre Barbu, Dan C. Mihăilescu, Cărtărescu și Vintilă Mihăilescu, am să numesc cartea anului, o carte a lui Răzvan Petrescu – Mandarina.
20 de povestiri scrise cu ironie și umor, despre lumea asta imperfectă în care unii cred că dețin adevărul absolut. Este scriitorul pe care l-am descoperit în 2018 și căruia i-am cumpărat toate cărțile, pentru fraza desăvârșită și pentru că mă poate ține pe muchia subțire dintre râs și plâns.

Cele cinci limbaje ale iubirii

16. Marina Aristotel, Managing Director AVRA Aesthetic Institute

Cele cinci limbaje ale iubirii de Gary Chapman. Nu este o carte pe care aș fi ales să o citesc, dar mi-a fost recomandată și vreau să mulțumesc și să dau mai departe. Cartea clarifică lucruri pe care poate le bănuiam, dar nu le aveam scrise negru pe alb și de aceea nu le aplicam până acum. Chapman descrie un concept interesant de „rezervor al iubirii”,  propriu fiecărei persoane, care trebuie umplut pentru ca acea persoană să poată fi fericită și mulțumită cu propria viață. Iar „rezervorul” are nevoie de un limbaj specific de iubire, un limbaj care poate diferi de propriul nostru limbaj, dar merită să facem un efort să descoperim limbajul persoanei pe care o iubim. Recompensa va fi mai mare decât efortul depus și ne cresc șansele să dovedim că da, se poate trăi „fericiți până la adânci bătrâneți”.

Tatiana Tibuleac

17. Alexandra Enăchescu, copywriter MakeSense & blogger Alexandrisme.ro

Mi se întâmplă, uneori, să fac obsesii pentru cărți începând de la titlurile lor. Așa s-a întâmplat și în cazul romanului de doar o sută și ceva de pagini al Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi.

Aleksy e un adolescent neiubit. Și dă la schimb tot neiubire – în primul rând (și poate în cel mai agresiv mod cu putință) față de mama lui bolnavă de cancer și pe moarte, cu care ajunge să petreacă o ultimă vară într-un sătuc izolat din Franța. În această vară, deși deloc ușor, Aleksy învață să ierte, să aibă responsabilități, să iubească, să dea piept cu moartea, să își accepte traumele și tot trecutul. Cartea asta suntem noi toți în sentimentele noastre despre mame care n-au știut să ne spună că ne iubesc, pe care nu le-am cunoscut, pe care le-am purtat în noi fără să vrem, care vom deveni la un moment dat.

Și nu mai zic că Tatiana Țîbuleac scrie excelent despre toate astea.

padurea-norvegiana

18. Flori Mihalache, PR Manager Editura Corint

Am fost întrebată ce carte recomand pentru lecturile lui 2019. Cu riscul de a părea blocată în timp, vreau să mă opresc preț de câteva rânduri asupra lui Haruki Murakami. Ce a realizat în volumul Pădurea norvegiană este absolut minunat. Şi nu zic asta doar pentru că m-am identificat cu personajul lui Naoko la momentul lecturii, ci şi pentru că este o carte plină de sensibilitate, emoție şi simboluri, pe care le descoperi şi redescoperi ori de câte ori citeşti cartea. Iar ecranizarea este ceva WOW. Am vizionat exact cadrele din carte, exact scenele imaginate de mine în timp ce eram transpusă mental pe străzile din Japonia. O lectură de bifat, de mai multe ori în viață!

75269764-0

19. Olivia Petre, specialist comunicare Psyence

Cum să (ne) iubim nu ne învață nimeni. Cu toate că nu putem fi bine fără ca relațiile noastre să fie bune. În Iubește și fii iubit(ă), Domnica Petrovai, psihoterapeut și fondatoarea Școlii de Cuplu, îți pune în mână o lanternă și te ghidează cu răbdare către camerele întunecate în care păstrezi vulnerabilități, emoții și răni neînțelese și nevindecate, tipare emoționale moștenite din familie dar neconștientizate și în general toată acea parte a istoriei personale pe care nu ai reușit să o confrunți dar care îți condiționează din umbră modul în care îți trăiești iubirea. Față de tine și față de ceilalți.

Am simțit această carte ca pe o conversație incomodă dar necesară, aducătoare de multe revelații despre sine, despre relația părinților și despre relațiile pe care le trăim și le vedem în jur și mecanismele invizibile din sparele lor. Am conștientizat și ce diferență poate face contextul cultural la care se raportează autorul…citisem multe bestseller-uri dedicate relațiilor, scrise de autori străini, însă realitățile sociale de care vorbeau ei nu se aplicau în cazul nostru. Faptul că Domnica invocă realitățile cuplurilor românești și contextele de viață ale părinților noștri face călătoria către sine mai familiară. Din când în când, deschid această carte oriunde nimeresc și mai luminez câte un colț de cameră.

KLA07441

Foto: Claudiu Popescu

20. Karin Budrugeac, editoare coordonatoare SUB25 & project manager FFFF 

E al doilea an care trece lăsându-mă frustrată că teancurile de cărți de citit musai/acum/cum, n-ai citit-o încă? stau înșirate lângă pat, pe masă, la birou, prin genți, în toate locurile în care îmi petrec ore din viață și ele îmi amintesc că le petrec fără să (le) citesc. În apărarea mea, am citit din ele, doar c-am adăugat mereu la teanc – am acces la prea multe librării pentru binele meu.

Fiecare carte are, pentru mine, momentul ei de lectură, care nu coincide de cele mai multe ori cu momentul în care intru în posesia ei. Momentul ei perfect e, deseori, o călătorie cu trenul sau cu avionul, o coincidență nesperată sau o potrivire de umori. Dacă nu-i nimeresc momentul, risc să nu o termin niciodată.

O să trișez, și o să scriu despre o carte care nu are un moment al ei, ci multe. Am scos anul ăsta la Fundația Friends For Friends al doilea volum de Superscrieri, o antologie cu cele mai bune materiale care au câștigat la Premiile Superscrieri. Pe scurt, cel mai bun jurnalism made in RO din ultimii 3 ani (2015-2017), la un loc. Burnei, Hexi Pharma, Colectiv. Gabriel Oprea, Liviu Dragnea. Judecători, medici de țară, parcagii. E o carte despre România, despre tensiunile care o traversează, despre om și sistem, despre corupție la nivel înalt dar și despre acei eroi necunoscuți de printre noi. Unii dintre ei jurnaliști, alții dintre ei, personaje. Nu e o carte ușoară, cel mai probabil nu e nici o carte plăcută. Dar e o carte importantă, pentru că e despre noi într-o perioadă a vieții noastre la care cred că ne vom întoarce și peste mulți ani de acum încolo, pentru că riscă să ne schimbe tot cursul vieții.

___________________________________

Dragii mei, mi-e musai să le mulțumesc tuturor celor care au răspuns pozitiv invitației mele de a contribui la o listă de titluri pentru anul care vine. Vă mulțumesc tuturor celor care ați ajuns până aici, celor care ați citit, celor care și-au notat, celor care mă trag de mânecă, celor care-mi scriu și celor care nu mi-au scris, dar o vor face. Mulțumesc tare mult pentru acest cadou-puzzle. Un an de lecturi minunate să aveți!

Recomandări de cărți musai de citit în 2019 – partea I

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>