Cum îți place să ți se spună cel mai mult? Fiică, nepoată, colegă, prietenă, iubită sau autoare?

Îmi place să mi se spună că sunt un om bun. Indiferent în ce postură. Și că existența mea a influențat măcar cu un 1% în bine viața altcuiva.

Poți să fii sigură de asta. Îți mărturisesc deschis că mă inspiri pe mine. Și sunt sigură că tirajele care dispar de pe rafturile librăriilor îți transmit și ele acest lucru. Apropo, cărțile nu se judecă după coperți, dar se judecă după…

…starea sufletească pe care ți-o imprimă. Chiar și în basme, porțile către Paradis erau mereu ruginite, nu trădau comorile dinăuntru, așa că o copertă este doar o clanță care deschide ușa către o lume imaginată de cineva. Primul contact cu acea lume, prima senzație pe care o ai când dai ușa deoparte însă: aceea este definitorie. Foarte concret, eu judec o carte după citirea primei pagini. Dacă prima pagină nu te apucă de guler și nu te trage înăuntru, ca pe ,,gaura de iepure” a lui Louis Carroll, slabe șanse ca restul cărții să o facă. Mi s-a întâmplat în 99% din cazuri ca primele rânduri să fie definitorii pentru experiența mea cu opera respectivă. Trebuie să fie ceva care să mă intrige, care să mă facă să vreau să aflu povestea. Dacă vrei, e ca o dragoste la prima vedere. Poate că nu ți se aprind călcâiele din prima, dar trebuie să existe un început de chimie, o sclipire.

Cartea pe care ai citi-o pentru o doza suplimentara de curaj este…

,,Ultima lecție”, de Randy Pausch. O carte scrisă de un profesor american care, aflând că este bolnav de cancer în fază terminală, decide să lase copiilor săi pe care nu va apuca să-i vadă crescând un fel de testament cu lecții de viață. Mi-a plăcut enorm premisa de la care a pornit, că esența fericirii este să ajungi să-ți îndeplinești visele pe care le-ai avut în copilărie. De altfel cartea chiar asta face, urmărește modul în care el, înainte de a muri, își îndeplinește toate visele, mărunte sau grandioase, pe care le avusese de mic. Ca o lecție pentru copiii lui și pentru lumea întreagă.

Mi-e clar. Trebuie s-o citesc si eu! Mergând mai departe cu întrebările, care a fost întrebarea cea mai incomodă care ți-a fost adresată vreodată?

În general eu pun întrebările incomode, așa că mă aflu mai rar ,,în corzi”. Cea mai incomodă – și subliniez, nu grea, ci incomodă – întrebare care mi s-a pus vreodată și continuă să mi se adreseze constant este ,,De ce te-ai întors în țară?”. ,,De ce trăiești în România?”. Am fost plecată și am locuit în cinci țări. Dar m-am întors aici pentru că eu cred cu adevărat în ceea ce se poate face în România. În toate domeniile. E o întrebare incomodă pentru că, de cele mai multe ori, persoana care mi-o adresează o face cu prejudecata pregătită, din dorința de a-mi găsi nod în papură și de a-mi compătimi lipsa de inspirație. Părerea e deja forjată. Oricâte argumente aș aduce, nici măcar nu ascultă cu adevărat. Cei mai mulți dintre noi nici nu mai avem exercițiul ascultării, doar al ranforsării propriilor opinii. De puține ori m-a întrebat cineva asta din sinceră curiozitate și acordându-mi (și acordându-și singur) șansa de a privi România asta un pic altfel, majoritatea doar își ridică la fileu mingea pentru o replică de tipul ,,Vai, dar ce greșeală ai făcut. Cum să te întorci aici? Dacă eram în locul tău…”

Cu toții visăm. Și cu toții ne dorim ca visele noastre să fie împlinite. Eu, una, am aflat că nu există rețeta fericirii sau a succesului și că fiecare trebuie să-și urmeze propria cale. Ce sfat le-ai da tu tuturor acelora care simt că nu mai au puterea s-o ia de la început?

Să fie absolut convinși că sunt capabili să o ia la început de o mie de ori, cu același elan. Am fost acolo. Nu dau sfaturi din cărțile altora și din experiențe despre care am auzit vorbindu-se. Exemplific doar cu lucruri trăite de mine. Momentul în care te aduni de pe jos și treci mai departe este momentul în care te simți cel mai slab, dar ești, de fapt, cel mai puternic. După ce o faci, nu te vei mai privi niciodată la fel, va exista mereu un precedent. De câte ori vei simți că vrei să renunți, o să fie un gând: ,,Dar am reușit să trec peste ACEL lucru, sunt puternic…”. Tăria de sine e ca un perpetuum-mobile: se alimentează singur, trebuie doar să-i dai ghiontul inițial. M-am convins că nu sunt singura care privește așa lucrurile când am făcut interviul cu gimnasta Andreea Răducan. Ceea ce a trăit ea când și-a pierdut medalia a fost îngrozitor și totuși, la doar 16 ani, a trecut mai departe și a mai strâns câteva zeci de medalii. Îmi spunea că și în ziua de azi, de fiecare dată când îi este greu se gândește exact la fel: ,,Hei, dacă am rezistat eu 360 de zile pe an în cantonament, rezist la orice”. Așadar, e suficient să îți aduni o singură dată forțele și totul va fi bine. Și, dacă ești un pic norocos, nici nu va fi nevoie să reîncepi de la zero de prea multe ori.

Care ar fi lucrul, principiul și amintirea la care nu ai renunța pentru nimic în lume?

Lucrul: cutiile în care îmi țin toate revistele în care am scris vreodată, de la 12 ani și până acum :). Sunt munca mea.

Principiul: Să nu faci niciodată rău cu bună știință unei alte ființe umane.

Amintirea: Vacanțele mele în Ardeal, în copilărie. Eu, călcând pentru prima oară iarba verde, ardelenească. Și traversând dealul din Poiana Ilvei în Maieru, la șase dimineața, ca să prind trenul spre Sângeorz-Băi.

Știi și tu că fiecare dintre noi păstreaza în suflet copilul care a fost o dată. Din când în cand, copilul acela iese și se mai joacă, se mai ceartă sau vrea cu încapățânare să facă cum îi trece prin cap. Copilul din tine cum se manifestă?

Copilul din mine e omniprezent. Conviețuim frumos, ne mai ciondănim uneori, de obicei când el îmi amintește că am crescut, că am devenit prea serioasă și că am mai împrumutat din metehnele oamenilor mari. Mă mai dojenește când zic că nu am timp să mă joc, pentru că am lucruri mai grave și importante de făcut. Mă trage de mânecă de câte ori mă aude spunând lucruri precum ,,La vârsta mea…” sau ,,Pe vremea mea…”. Dar, în cea mai mare parte a timpului mă mângâie pe creștet și mă felicită că fac exact ceea ce își dorea el cândva.

Unii spun ca succesul se măsoară în bani. Alții în prieteni. Alții în amintiri dragi. Pentru tine în ce se măsoară succesul?

Pentru mine, succesul se măsoară în liniștea sufletească pe care o simt dimineața, când mă trezesc în fața unei noi zile. Înseamnă ca primul gând să fie ,,Încă o zi în care pot să fac exact ce-mi place mai mult pe lumea asta”, nu ,,Oh, Doamne, iar la serviciu… Iar să fac aia, aia și aia”. E foarte simplu. Dar e cel mai greu de obținut lucru din lume.

Later edit:

Să știi că te înțeleg perfect și-mi doresc din suflet ca acest sentiment să fie trăit de cât mai mulți dintre noi. Poate atunci lucrurile vor avea o nuanță mai rozalie și viața va fi un pic mai dulce. Îți mulțumesc din suflet pentru interviul acesta din care am numai resurse de inspiratie si de motivare. Îți doresc ce-ți dorești tu cel mai mult, ceea ce ai nevoie și încă poate nu știi și oameni frumoși care să te înconjoare în fiecare moment.

Și uite așa se lasă cortinele peste cel mai frumos interviu pe care l-am luat până acum. Mă’nclin.

3 Comments

  1. Cyndi says:

    Superb! Daca pana acum imi erati dragi amandoua, de astazi va declar adorabile :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>