Disclaimer:
În 2013 am ajuns în București cu gânduri mari și dorința de-a mă transforma în explorator. Asta m-a condus către proiectul meu cu interviuri luate tuturor oamenilor pe care îi găseam surse de inspirație. Nu știu cum am ajuns la Cătălin Georgescu, nu știu de unde mi-am luat curajul să-i scriu, dar am făcut-o. Ne-am întâlnit în 2013, în Parcul Izvor, într-una din serile în care tinerii scandau în Piața Universității pentru Roșia Montană. Din cele câteva ore de întrebări și răspunsuri, au ieșit vreo 20 de pagini de interviu, pe care n-am apucat să le mai editez. Până anul ăsta, când, am hotărât împreună că-i momentul să scoatem comorile la lumină. Și, dacă tot au trecut doi ani, Cătălin avea să răspundă la aceleași întrebări (fără să recitească răspunsurile date în 2013), unui interviu care a devenit experiment. Așadar, câte se transformă, câte empatizează și câte se proiectează timp de doi ani? Am aflat eu într-o coregrafie ce mi-a încântat miezurile simțurilor și care sper să vă cucerească și pe voi.

Catalin Georgescu - Interviu

2 septembrie 2013 vs 2 septembrie 2015

2013

Ne-am propus să ne întâlnim în parcul Izvor. Eu eram super obosită, stresată de task-uri și de faptul că nu reușisem tot ce îmi propusesem. Avem emoții care mă clătinau înăuntru și puțin pe dinafară.
“Știu că nu-i frumos, dar ajung în 3 min.”
“E-n regulă. Te aștept la ieșire.”
Sms-urile astea mi-au dat încredere că e un om bun. Tânărul cu ochi strălucitori, îmbrăcat lejer, cu pas relaxat, care se-ndrepta spre mine m-a făcut să înțeleg că emoțiile aveau sens. Urma să cunosc câteva bucăți dintr-un Om frumos, pasionat de ceea ce face și care respiră matematică fotografică în loc de aer.
1. Zi-mi cine e Cătălin Georgescu-omul; și după asta povestește-mi cine e Cătălin Georgescu-fotograful.

Wow. Aveam de gând să zic că sunt una și acceași persoană. Dar acum, că mi-ai pus întrebarea asta… cred că sunt destul de diferiți, în sensul în care am crescut destul de anti-social și retras, doar între cărți și televizor. Nu prea ieșeam din casă. Stăteam tot timpul pe net. Am avut computer de la 3 ani, am avut cablu foarte devreme, internet de când aveam 13 ani. Timpul mi-l petreceam așa și… nu prea am investit în oameni. Până în momentul în care am descoperit fotografia prin mai 2005, cred. Atunci am avut prima cameră.

Câți ani aveai?

Hmmm… acum vreo 8 ani, asta înseamnă, 17.

Mulți înainte!

Mulțumesc. Și de-atunci am început să investesc mai mult în chestia asta și vrând să obțin poze tot mai bune m-am “obligat” să intru în contact cu oameni cu care în mod normal n-aș avea contact sau pe care i-aș evita. Și asta m-a schimbat complet. Adică, în momentul în care țin camera în mână știu că am o misiune și trebuie să fac ceva și practic sunt… altul. Dacă nu am camera în mână, mă cam feresc. Sunt foarte self conscious, adică ceva de genul “cine sunt eu să fac chestia asta? sunt un neica nimeni”. Când am camera în schimb, trebuie să fac chestia asta pentru că am o misiune. So, Cătălin Georgescu cu camera e un om cu misiune, Cătălin Georgescu fără cameră e un tip ca oricare altul.

2015

Știu ce ți-am răspuns data trecută. În ultimul timp cred că ne-am schimbat: nu știu dacă suntem doi sau dacă facem cu rândul sau dacă persoana aia nu mai e… Dar e clar, Cătălin Georgescu-fotograful este o entitate mult mai ermetică, mai curajoasă și mai avântată și cu o misiune. În timp ce Cătălin-omul este… pierdut. În sensul în care vrea să exploreze foarte mult. Dar nu prea știe unde stă.

Dintr-o aventură-n Como încă nescrisă.

“Dintr-o aventură-n Como încă nescrisă.”

2. Ce înseamnă fotografia pentru tine? În afară de modalitatea prin care îți câștigi tu pâinea.

Cred că un mod de exprimare?! Am ales chestia asta pentru că voiam să îmbin utilul cu plăcutul. Pentru mine fotografia e un limbaj de exprimare. Mi-a plăcut foarte mult ilustrația când eram mic, dar eu habar n-am să desenez. Sunt încă la stadiul de stick figures. Știu să fac o casă dintr-un pătrat și-acoperiș. Sunt complet incapabil. Să zicem că frustrarea mea de a fi anti-talent la orice, m-a adus aici. Și, privind fotografia, am început să-mi dezvolt un ochi.

În școală, am avut o afinitate pentru geometrie și compoziție, dar cumva cred că mai degrabă a fost exercițiu și experiență decât talent. Și, practic, în momentul în care am pus mâna pe cameră, am început să mă formez și mai mult. E fix felul în care văd lumea din jur: dacă știi în Matrix când se uită Neo și vedea doar cod peste tot, eu de exemplu mă uit la scena asta: sunt într-un parc și văd toată compoziția: copacii, oamenii, elementele aranjându-se într-un anumit model și lumina foarte faină, venind dintr-o parte creând bidimensionalitate, profunzime și așa mai departe. Adică nu mă simt capabil doar să apreciez ceva, sec. Eu numesc asta “ochiul soacrei”.

2015

La doi ani după acest răspuns, Cătălin simte fotografia ca pe un fel în care citește lumea, felul în care percepe tot ce se întâmplă. Nu mai e vorba despre reguli sau aparat. E super amuzant – mă bucur de răspunsurile viscerale ale lui – cum ar putea fi altfel când Cătălin s-a înregistrat singur, în timp ce mergea pe bicicletă, noaptea, într-un Cluj unde pândește o furtună? “Mă identific acum mult mai mult cu fotografia. Două aparate foto-unul pe umăr, unul în borsetă și un telefon.”

3. Întrebarea întrebărilor: Cât înseamnă talent și cât înseamnă muncă în fotografie?

Uh, o să preiau o zicală mai veche: talentul te departajează la început, dar dacă nu muncești, rămâi în urmă. Adică ambiția și muncă asiduuă o să primeze. Da, ai acel avans datorită talentului, dar trebuie să și muncești foarte tare ca să pui peste ce ai deja. În cazul fotografiei, dacă nu citești zilnic câteva articole, să analizezi fotografii, să te lași influențat de ce ai în jur: de cinematografie, de muzică, de experiențe… nu crești. Apropo de ce mă întrebai înainte, de multe ori m-am pus în anumite experiențe doar ca să am material pentru fotografie. Doar ca să mă influențeze. E fix cum ar face un scriitor chestia asta. (Și râdem amândoi. Îl înțeleg perfect.)

 

Pe moment, Cătălin se uită spre reportofon și îmi face un semn discret spre lumina care cade pe un copac, aproape de noi. Unește degetele mari de la mâini și formează un pătrat fără latura de sus, în timp ce îmi explică cum lumina care cade pe diagonală formează o treime care se repetă undeva în spate, într-un plan secundar.

Ai copacul în mijloc pe care, în funcție de cum vrei să plasezi cadrul, să zicem că l-aș plasa într-o parte și asta ar fi treimea din stânga pe verticală, copacul din spate să zicem că distrage puțin atenția, e cam pe centru, dar poți să balansezi imaginea cu băieții care sunt acum la toneta de înghețată, și sus de tot, point of interest, ai lumina creată de noi și umbra de acolo. În același timp ca să distragi atenția de la copacii care nu sunt luminați de acolo, din spate ai putea să aștepți să vină cineva aici pe alee, fie cu fața spre mine, fie cu spatele, chiar aici în lumină și el o să devină subiectul tău de interes.

2015

Munca înseamnă mult. Munca e baza. Înseamnă să exersezi. Talentul rezidă în faptul că persiști în direcția asta. Cu munca poți reuși. Mi se pare că talentul e un mit.

eu și cu băieții, la palat.  de Vlad Petri.

“eu și cu băieții, la palat. de Vlad Petri.”

4. Încerc să nu par surprinsă dar nu mă pot abține să nu remarc că fotografia devine de acum matematică.

Nu, oarecum… devine intuiție.

În 2015, Cătălin îmi mărturisește că intuiția din 2013 este acum siguranță: “Știu… cred că prima dată n-am știut să zic dar o vezi, o simți și vezi că e bună. Știi că e pentru tine, știi că o vrei și fotografia te face fericit.”

5. Am impresia că vezi toate imaginile cu totul altfel decât le văd eu. Cumva cibernetic, aș îndrăzni. Înțeleg de aici că e foarte greu să faci fotografii de evenimente. Trebuie să calibrezi perfect toate elementele, la momentul potrivit.

Exact! Și se întâmplă foarte, foarte des, mult mai des decât ai crede. Șiii… Dar ajungi să prezici cât de cât mișcările, pur și simplu intuitiv. De cele mai multe ori nici nu știi în ce loc ajungi, care sunt condițiile de lumină,ce vrea clientul de la tine.

I s-a întâmplat de multe ori ca clienții să-l roage să surprindă momente aproape imposibile. Cu toate astea, Cătălin e de părere că fotografia de eveniment se aseamănă cu fotojurnalismul: practic trebuie să faci sens din haosul de acolo.

wink wink de Ioana

“wink wink de Ioana”

6. Apropo de cerințe, fotografi și evenimente. Care ți se pare cel mai urât clișeu, unul care ți se pare deja exagerat sau pe care îl vezi prea des fotografiat?

Ăăăăăă… să zicem că îmi displace destul de tare epatarea. Epatarea prin echipamentul foarte scump, doar de dragul că-i foarte scump, fără să fii capabil să-l folosești. Eventual să-ți mai cumperi și cel mai lung obiectiv pe care îl găsești și nu-l poți ține în brațe.

În 2015, cel mai urât clișeu pe care Cătălin îl observă la toți fotografii este o fotografie foarte corectă tehnic, dar care nu spune nimic. E un clișeu pe care și-l reproșează și lui însuși. În convingerea lui observi acea maturitate profesională care tinde spre desăvârșire. Perfect!

Catalin Georgescu - interviu

7. Ce să te mai întreb? Care e culoarea ta preferata? 

Cred că albastru. Pur și simplu… nu știu dacă are legătură cu cerul, dar așa a fost întotdeauna sau e..? 

În 2015, culoarea preferată a lui Cătălin se pronunță răspicat: culoarea nisipului foarte fin, luminat dintr-un unghi foarte ascuțit.

8. Cătălin, întrebare intimă: ce-ți place cel mai mult să dăruiești?

Recent mi-am imprimat niște poze și au ieșit superb și le-am făcut cadou persoanelor în cauză. Le-a plăcut la nebunie. Apropo de asta, chestiile care-mi plac trebuie să le fac cadou: dacă citesc cărți și îmi plac, eu nu păstrez cărțile, le dau cadou. Dar, cel mai mult, că tot am ajuns aici. Timpul meu. Pe scurt. Sunt foarte darnic cu el, cu adevărat darnic, îmi place să fiu de ajutor, îmi place să mă simt util.

În 2015, răspunsul vine cu aceeași vână și relaxare.

Timp. Și efort. Cumva, unul și același lucru. Totul costă așa că din punctul meu de vedere timpul este cel mai valoros. Și efortul e făcut tot într-un anume timp, așa că… Da! Timp și efort.

Doi tipi se bucură de apusul post-potop şi-un dubios îi spionează din tufişuri. #viataincluj — at Belvedere Cluj Napoca.

“Doi tipi se bucură de apusul post-potop şi-un dubios îi spionează din tufişuri. #viataincluj — at Belvedere Cluj Napoca.”

9. Am o întrebare din asta strict comercială, “de presă”: ce ți-ai dori mai mult: să-și pună lumea fotografiile tale la cover pe facebook, adică să fii popular sau să expui într-o galerie de artă pe o străduță lăturalnică a unei capitale europene? Cu alte cuvinte, ce-ai alege între popularitate și artă?

Ăăăă… eu întotdeauna o să prefer calitate versus cantitate, adică… poate o să sune ciudat, dar într-un fel am început să mă obișnuiesc cu like-uri sau comentarii de tipul ”ce frumos!”,”ce drăguț!” și ”ce m-a mișcat poza asta a ta”. Contează și foarte mult de la cine vine. De cele mai multe ori ajungi să desconsideri – tot respectul pentru cei care oferă timpul și comentariile ajunse – dar ajungi să desconsideri comentariul pentru că, te gândești ”băi, ce pregătire are omul asta?” sau poate doar îi place culoare. Dar au fost câteva ocazii în care fotografi pe care îi admiram mi-au spus că fotografiile mele sunt bune. Am fost la un moment dat într-o competiție a fotografilor de profil și două persoane pe care le admiram eu de foarte mult timp, mi-au spus că le-a plăcut o anumită fotografie din serie. Foarte, foarte mult și că aia a făcut diferența în faptul că am câștigat competiția, că nu au văzut niciodată unghiul ăla, etc.

În 2015, răspunsul vine cu mai multă apăsare în voce.

Artă! Într-o anumită măsură am reușit să le combin până acum: am o mână de oameni care apreciază ceea ce fac. Nu știu dacă vreau critical acclaim. Dar vreau ca la un moment dat, dacă mă uit în urmă, să fi reușit să fac ceva care să mă impresioneze. O să sune stupid dar e destul de facil să fii popular. Însă e foarte complicat să faci ceva cu adevărat valoros.

10. Preferi o critică constructivă de la cineva care chiar are un cuvânt de zis în domeniul asta decât 25000 de “ce mișto ești”?

Știi cum e: una ajută sufletul, alta ajută… nu știu ce să zic. Portofelul dacă vrei, deși sună foarte mercantil, pragmatic și urât. Dar da, trăim într-o astfel de lume, așa că e acceptabil. Eu sunt ăla care în primii 2 ani era să mor de foame, astăzi însă reușesc să mă bucur și de ce fac și de comentarii constructive.

În 2015, evident critica constructivă din partea cuiva pe care îl respect. Ai nevoie de un om care lucrează în domeniu care să-și dea seama de finețea unui produs. Cei 25000 s-ar putea să nu aibă această valoare. Bine, sună arogant dar…

11. Cum ai ajuns să faci fotografie? Mi-ai zis că ai început la 17 ani, dar cum s-a întâmplat totul?

Păi atunci l-am rugat pe taică-miu să-mi ia o cameră foto.

Care a fost prima cameră foto? Și acum ce folosești?

Canon A400. 3,2 Megapixeli. Acum folosesc Nikon, dar aș reveni la Canon.

De ce?

Vreau să mă întorc acasă, nu știu. Prima cameră a fost un Canon A400, apoi un DSLR Canon 400D iar când am vrut să trec la următorul nivel, tehnic vorbind (toate brandurile sunt pe nivele tehnice progresive – începători, middle level, prosumer și professional), voiam să trec de la începător la prosumer. Am făcut calculele și am văzut că Nikon-ul era mai ieftin. De vreo 2 ani și câteva luni am camera asta și deja vreau să trec la nivelul următor de echipament, am strâns banii pentru aparat și am ajuns la concluzia asta: chit că Canonul este mai scump, din mai multe considerente, printre care și cel tehnic și faptul că au o anumită calitate, vreau să fac schimbarea. Mai sunt și alte motive: ți se mai întâmplă să ți se strice echipamentul, ai oameni pe care îi poți ruga să-ți împrumute ceva. Pe Nikon nu am avut niciodată și în principiu pe Canon cunosc destui și contează și chestia asta.

În 2015, Cătălin a trecut  la Canon (Canon 5d Mk III), chiar la aproape două săptămâni după interviul din 2013.

Catalin Georgescu

12. Există apropo de împrumuturi și comunități, o „școală românească” de fotografie? Știi tu, cum există în teatru, film sau literatură – curente precum școala românească de film, anumite filtre, unghiuri, subiecte, etc. Există și în fotografie curentul asta? Și dacă da, cum ai caracteriza fotografia românească?

Aici cred că e foarte globalizat. Nu e neapărat fotografia românească cât e școala Deviantart sau școala Fashion, de exemplu, pentru că în fashion vezi un anumit tip de procesare, poziționare, pe Deviantart vezi foarte multe chestii dark și foarte mult colaj, digital și ilustrații foarte bune. Poți să-ți dai seama dacă o persoană a crescut pe Deviantart pe tehnică și feeling în funcție de detaliile pe care pune accentul, în funcție de cum fotografiază, cum arată imaginea. Aproape că poți să zici și ce fotograf urmărește.

Serios? Păi ai nevoie de un ochi special pentru nano-referințele astea.

Da, mi se pare că la nivel mondial sunt anumite trenduri și anumite trucuri, modalități de procesare și așa îmi dau seama ce lumină urmărește, de exemplu, un tip care pozează foarte mult cu blițul. În schimb, personal, ca mentalitate sunt mult mai aproape de școala fotojurnalistică, îmi place mult faptul că este o imagine onestă și că, nu că e recomandat, dar este obligatoriu să nu modifici aproape nimic, mă refer la conținut (lumină, contrast, culoare). Te poți juca rar, poate cu balansul ideal dar poți să modifici complet mesajul dacă modifici culoarea de exemplu.

În ultimii 2 ani Cătălin a descoperit Instagram care, spune el, l-a scăpat de temeri și de frustrări. A dat peste oameni foate faini pe care-i admiră din spatele fotografiilor, ca etică, ca spirit. A cunoscut o mulțime de unghiuri noi și simte că poate exprima foarte multe și prin camera telefonului.

Manifestație împotriva legii distrugerii Roșiei Montane - ziua 11

“Manifestație împotriva legii distrugerii Roșiei Montane – ziua 11″

13. Într-o lume în care tabloidul este ăla care vinde, e vandabil fotojurnalismul? Chestia asta cu adevărul arătat în fotgrafie, adică să arăți exact așa cum arată?

Măi… nu prea. Lumea nu prea vrea să vadă adevărul. Sau lumea nu vrea să se vadă așa cum arată. Sau nu au timp și chef de încă o poveste nefericită, un subiect trist. Caută senzaționalul, dar dacă ar fi să caute o poveste în profunzime despre un subiect care necesită atenție, uite cum e Roșia Montană, nu prea o să vezi pe nimeni dându-și interesul, pentru că nu-i afectează direct și nici n-au nimic de câștigat. Genul asta de fotografie nu prea are clientelă. În mod ironic, publicul pentru fotojurnalism este fix publicul ăla citit, care are cultură fotografică, în timp ce restul nu prea știu cum să aprecieze sau nu caută să aprecieze această fotografie. Și poate este și unul dintre motivele pentru care în ultimii ani s-a cam dus pe apa sâmbetei, o dată cu căderea presei și așa mai departe. Eu mi-am făcut licența pe fotojurnalism.

În 2015, răspunsul lui Cătălin e la polul opus.

Băi, da cumva. Oamenii vor să vadă adevărul, s-au săturat de minciuni. Știu că totul e alterat și editat și-au nevoie de fotografii în care să creadă, să le aibă ca resurse. Văd asta de pe Facebook, atunci când postez o poză reală, are mult mai mult impact decât o pisică sau o față frumoasă. Vrem adevărul, lumea necondiționată pe ecranul nostru. 

"Am zis *NU!*" Întâmplător, de Irina, acum niște zile. — at Serendipity.
“”Am zis *NU!*” Întâmplător, de Irina, acum niște zile. — at Serendipity.”

14. Tot povestim de ceva vreme și voiam să te întreb dacă o fotografie are o poveste definită: vezi o poveste și o fotografiezi sau fotografiezi și apoi faci tu o poveste? Cum funcționează la tine?

Am pozat recent pentru o revistă un reportaj despre un băiețel pe nume Robert care suferă de dislexie și cred că a fost primul meu moment fotojurnalistic real, în care am mers cu autoarea articolului și am stat o zi întreagă cu un băiețel. L-am pozat la școală, acasă și în toate etapele pentru a-i câștiga încrederea. E vital să transmiți informația cât mai nepărtinitor, să te implici cât mai puțin și în același timp să fii sursa de încredere. 

2015

Eu-s destul de oportunist: văd povestea și o pozez, deci povestea mea vine după.

melc

15. Un nume de fotograf român și un nume de fotograf din afară, pe care îi consideri tu un soi de „guru”. Pe care îi apreciezi sau pe care ți-ai dori să-i cunoști.

Ar trebui să-ți dau pentru mai multe genuri pentru că sunt oameni pe care îi apreciez în peisaje, alții pentru porterete. Din afară îmi place un fotograf care a pozat mult timp pentru National Geographic. Îl cheamă Joe McNally și omul ăsta e extraordinar on location și la portrete. Face editoriale foarte bune și în același timp știe să folosească foarte bine și blițurile și lumina naturală. Nu știu cum să zic. E… un zeu! 

2015

Din fericire, în România am ajuns să cunosc cam pe oricine mi-am dorit să cunosc. Și am marea fericire de a-i numi prieteni pe oamenii ăștia despre care vorbesc. Mă identific și pentru etica lor și pentru a lor body of work: Andrei Pungovschi, un fotojurnalist exemplar și Oltin Dogaru, unul dintre fotografii mei preferați (pentru modul în care suprinde omul și pentru că este în continuare un om foarte ok în ciuda faptului că are un succes imens). Din afară, mi-aș dori foarte mult să-l întâlnesc pe Zack Arias.

 16. Un profesionist bun este un om bun sau un om bun este un profesionist bun? Care din care se trage?

Mi se pare că dacă ești un om bun se reflectă și în muncă. You are less likely to cut corners. O s-o faci pe aia dreaptă chit că-i dificil, doar pentru că ești un om bun, integru și ai onoare. Orice om bun are șanse să fie un bun profesionist, dar nu orice profesionist are șanse să fie om bun. Oameni care să fie și una și alta găsești foarte rar și tocmai de asta mi se pare foarte important să-i ții aproape: oamenii care te înconjoară, te formează și te definesc.

2015

Din punctul meu de vedere dacă ești un profesionist bun ar trebui să fii și un om bun. Însă, cred că sunt foarte mulți profesioniști buni, execrabili ca oameni, și invers.

Catalin Georgescu

“Pătură cu motive oltenești, țesută de bunica la război pe timp de iarnă. Mi-a salvat fundul de vreo câteva ori, de frig și așchii. Poate o fac poncho, lansez o modă. — at Poiana Lupului – Gărâna.”

17. Cătălin. În viitor, ai vrea să te pliezi pe un stil anume? Și dacă da, pe care și de ce?

Da. Vreau să pun accent pe anumite lucruri. Consider toate pozele pe care le am făcut bune, dar fiind prea multe. Privitorul nu are răbdare să se uite la tot sau dacă are foarte multe poze o să fie diluată imaginea de ansamblu și prefer să vadă ce consider eu esențial în alea 3 minute pe care mi le acordă… așa că răbdare. Trebuie să mă gândesc.

2015

În continuare, da. Cât mai mult fotojurnalism și fotografie de portret. În ultimul an am făcut editoriale, fotografie de interior, de concert, am pozat zimbri și cumva… mi se pare că e un pic haos. Dar dacă ar fi să aleg o singură direcție – fotojurnalismul, cu specializare în portet. Asta m-ar mulțumi cel mai tare.

***

Pentru că nici eu, nici Cătălin, n-am fost în București pe 2 septembrie, i-am trimis întrebările primului interviu, iar el mi-a răspuns într-o serie de înregistrări, în timp ce mergea cu bicicleta prin parcul central din Cluj. Ultima înregistrare mi-a ținut în loc de crez, așa că m-am ținut de promisiune. Mulțuuuu, Cătălin! Mă’nclin.

Disclaimer: e 11 noaptea, în continuare se pregătește să vină furtuna și eu n-am mai dormit de mult, de foooarte, foarte mult timp. În principiu n-am nimic împotrivă să îl scrii cu toate ă-urile mele. Poate așa ar fi mai autentic. Ăăăă. Îți urez spor la treabă!

Surse foto: din Almanahul “Facebook-ului lui Cătălin”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>