M-am gândit să-l împart în două. Dar și-ar pierde din savoare. Eu vă promit că următoarele 12 minute de lectură vor fi cele mai bune pe anul ăsta! Aștept să mă contraziceți!

1. Proză scurtă. Apoi un master la Şcoala de Afaceri la Universitatea Oxford Brookes. Dublu campion mondial la Hattrick. Lucrător la Banca Naţională a Romaniei. Cine e Vlad A. Popescu omul? Şi cine e Vlad A. Popescu, scriitorul? Cum se împacă ei doi?

Ce n-ar da nea scriitorul să-mi ia toată viaţa-n spinare şi să gonească din carte-n carte. Dar nici n-ar demara bine, că i s-ar face foame de lup (e-nvăţat cu 3 mese/zi). Şi mâncarea costă, chit c-o iei din China. Vrea şi un acoperiş, măcar deasupra capului. Costă şi acela. Mai vrea să se tundă, că doar nu poate scrie cu părul în ochi. Unghiile, Slavă Domnului, şi le taie singur, însă tot îi trebuie forfecuţă nouă o dată la o sută de operaţiuni. Nici măcar apa nu vine pe ţeavă neînsoțită de factură. Trebuie, asta e, să facă duş zi de zi, să fie gigea la masa de scris, altfel îi ies nişte personaje de toată jena. Din păcate, la ţâşnitoarele din parcuri nu se poate spăla decât maxim pe faţă şi la subraţ.

Mai vrea torturi, să sărbătorească anual primul lui joc de cuvinte fermecător. Se mai strică o măsea, poate de prea mult tras la dânsa: rabdă el o noapte albă, două, dar apoi e dus pe targă la cabinetul stomatologic cel mai apropiat, unde îl aşteaptă cineva care-i spune, pe un ton confidenţial, că şi măseaua aflată gard în gard cu măseaua-problemă are nervul bun de scos.

Bani, bani, peste tot bani. Să-şi facă cruce la biserică e moca, dar cum poate pleca de-acolo fără s-aprindă măcar o  lumânare pentru sănătatea muzei sale şi a tuturor rudelor ei de gradul întâi? Şi câte şi mai câte. Prin urmare, nea scriitorul a căzut la pace cu nea salariatul să-mi împartă frăţeşte viaţa, fifty-fifty, pe o perioadă nedeterminată. Imediat ce nea salariatul iese de pe poarta băncii, nea scriitorul iese la rampă. Nea salariatul n-are cine ştie ce ambiţii, e un ins potolit, serios, ce e de făcut – face. Nea scriitorul e exuberant, cuceritor, întotdeauna pe cai,  în ofensivă, crede că poate avea lumea la picioare, râde de neputinţa lui, da’ nu se lasă.

2. Treaba asta cu scrisul – pasiune, hobby, activitate apărută din plictiseală sau din dorinţa de a avea ceva de spus?

Începuturile mele în ale scrisului se pierd, săracele, în perioada copilăriei. Prima mea încercare a fost un soi de roman, care mă înfricoşa de nu se poate (era vorba despre un criminal pus pe „fapte” mari, un criminal în serie). Scriam o frază şi-mi tresălta inima de două ori. Într-o zi mi s-a făcut rău de la atâtea orori adunate.

Doctorul m-a întrebat cât mai am de scris, că la cum se prezintă inima mea suferindă, uite-aici cardiograma, nu poate îndura mai mult de încă trei-patru paragrafe, iar eu mă aflam de-abia pe la sfertul cărţii, criminalul de-abia-şi făcuse încălzirea. În ciuda protestelor mele, am fost declarat inapt pentru isprăvit romanul (și era un început de roman grozav față de ce am publicat pe urmă), aşa că mi-am orientat cariera pe scenete mai mult sau mai puţin hazlii, avându-i protagonişti în special pe părinţii mei.

Era de-ajuns doar să stau cu urechile ciulite la micile scandaluri/împunsături din familie, să le reproduc într-o formă artistică şi succesul de casă era garantat. Toţi cei care ne vizitau n-aveau voie să plece fără să m-asculte citind din ultimele creaţii; dacă dădeam de vreunul necooperant, mă puneam în faţa uşii şi nu-l lăsam nici mort (aveam şi un pistol cu bile la o adică). În perioada aceea, la presiunea mea constantă, ai mei dădeau telefoane peste telefoane şi-şi chemau în vizită toate neamurile „că doar nu ne-am mai văzut de atâta vreme şi riscăm să nu ne mai vedem niciodată” (de-aia casa noastră arăta tot timpul lună). Aşa mi-am descoperit eu familia extinsă. Oamenii veneau din Craiova, Târgu-Jiu, Huşi, Bârlad, chiar şi din Etc. şi aflau nu numai cât de gustoase sunt sarmalele mamei, dar şi ce talent scriitoricesc zace-n puştiulică Popescu. Printre râsete de toate culorile, la adresa mea se adunau laude peste laude.

Laude orale şi scrise, căci aveam şi o carte de oaspeţi din care lecturam seara înainte de culcare, pentru a-mi fi somnul liniştit. Îmi plăcea la nebunie să scriu, dar laudele îmi plăceau și mai mult. După ce laudele au ocupat cartea de oaspeți până la ultima filă, mama mi-a cumpărat o cunună de lauri. Succesul de casă s-a transformat în insucces național când, la 16 ani, încurajat de un prieten de familie care avea editură + tipografie, am debutat. Cum, în ciuda tuturor pronosticurilor, chiar și a celor pesimiste, n-am reușit să intru în conștiința publicului larg, m-am supărat pe viață.

La 21 ani mi-a trecut supărarea și am publicat cea de-a doua carte, la aceeași editură al cărui proprietar avea tipografie. Laudele au venit cu țârâita, drept care m-am supărat din nou pe viață, pe tipografie, pe editură și pe proprietarul editurii și al tipografiei, prieten bun de familie. Am terminat facultatea și m-am cărat în Anglia să urmez un master și să mă combin cu o chinezoaică, care nu știa să spună în engleză decât 3 cuvinte: “I love you”.

Eu nu, îi răspundeam pe românește. M-am întors în țară. Băiete, e timpul să urci pe scara socială și să te angajezi, mi-a zis tata după ce m-a strâns în brațe la aeroport. M-am prezentat la Banca Națională și le-am spus celor de-acolo că unu) am nevoie de bani și că doi) sunt omul potrivit la locul potrivit în lupta lor contra inflației. Când inflația mă vede, trece pe trotuarul celălalt și-apoi fuge peste graniță în Bulgaria, nici măcar n-are curajul să mă privească-n ochi. Uitați, și le-am arătat o poză mișcată, drept dovadă. M-au crezut și mi-au dat un birou, urându-mi “Aici să îmbătrânești”. Am mai îmbătrânit nițel și la 26 ani am descoperit Hattrick-ul. Ce pasiune am făcut pentru jocul ăsta! Spiritul meu de competiție își găsise teren de joacă. Am vrut să fiu cel mai bun, ale mele să fie toate laudele, să-mi fac naibii un nume.

De data asta mi-a ieșit. Am devenit dublu campion mondial, iar numele meu era pe buzele a un milion de oameni din întreaga lume, adică numărul jucătorilor din Hattrick. Iar cum buzele acelea atingeau alte buze, la un calcul simplu numele meu ar fi putut ajunge pe buzele întregii omeniri (excludem din start triburile indigene), chiar şi ale tuturor statuilor din parcuri, dacă nu m-ar fi lovit o poftă teribilă de a scrie din nou. Am spus pa-pa Hattrick-ului, am renunțat la po-pularitatea mea mondială și mi-am cumpărat un pix care scrie într-un anume fel. În el mi-am pus toată încrederea.

Acum ceva vreme am scos cea de-a treia carte. Bineînțeles, aștept laude, nenumărate și cât mai deșănțate cu putință (cum cartea nu se bucură de cine ştie ce vânzări, aștept laude mai ales din partea celor care n-au citit-o), însă mă mulțumesc și cu laude de tipul “Ești tare, Vlad, ține-o tot așa!”. Dar chiar dacă laudele nu vor veni (sau mai bine zis: chiar dacă vor întârzia, fie și câteva secole), știu că mi-am făcut datoria față de mine.  Pentru că: (i) scriind, devin cea mai performantă variantă a lui Eu din toate timpurile; (ii) când scriu sau doar când mă gândesc la ce am de scris, fericirea e la ea acasă; e de-ajuns să-mi dea târcoale o idee mișto și dau un senzațional șut în fund oricăror griji, cum ar fi grija de a-mi rade zi de zi mustața.

3. Wooow! Vlad, ești foarte tare – zice eu care am citit cartea. Și, să știi că, în spirit pur subiectiv și convins de calitatea lecturii, am de gând să cadorisesc cu numele tău pe copertă. Ca tot se apropie Craciunul. Ia zi-mi, care-s autorii care te inspiră, cei pe care i-ai citi cu plăcere oricând şi de oricâte ori? Fă-mi cadou 3 nume şi 3 titluri.

Pe lista mea scurtă se găsesc: Philip Roth, Dino Buzzati, J.R. Moehringer, Roberto Bolaño, J.D. Salinger, Truman Capote, Julio Cortázar, Ilf şi Petrov, Franz Kafka, Jaroslav Hašek, Lev Tolstoi, A.P. Cehov, F.M. Dostoievski, William Faulkner, Boris Vian, John Steinbeck, Wells Tower.

Acum s-aleg 3 titluri ale autorilor de mai sus: J.D. Salinger – Nouă povestiri; Boris Vian – Spuma zilelor; Dino Buzzati – Cele mai frumoase povestiri (antologie). Bonus, pentru că îmi place să citesc piese de teatru: Luigi Pirandello – Astă seară se improvizează.

Cum însă consum pe pâine literatură română contemporană, nu pot merge la următoarea întrebare fără să-ţi dau 3 titluri (ca să rămânem la 3) foarte dragi mie din zona asta: Radu Pavel Gheo – Noapte bună, copii!; Petru Cimpoeşu – Simion liftnicul şi Răzvan Petrescu – Rubato.

4. Ah, să știi că literatură contemporană consum și eu și-i de-li-cioa-să! Înțeleg. Hmmmm… să presupunem că ai avea o superputere – care ar fi și cam de ce?

După cum am afirmat în titlul cărții, viața asta face toți banii. E făcută la perfecție. Este culmea perfecțiunii (felicitări, Doamne, pentru ce-ai făcut!). Pentru mine și personajele mele, e de neimaginat un altfel de viață mai reușită decât asta. Așa că Superputerea mea ar fi să pun semnul egal între viața de apoi și viața asta și să populez tot universul cu sori, luni, stele și copii fidele ale planetei Pământ (scuze, Doamne, dar trebuia s-o zic!).

5. Dacă ţi s-ar da şansa să ajungi într-un anume timp, lângă un anume scriitor, şi maşina timpului ar putea să te poarte acolo – unde şi lângă cine ai vrea să ajungi? Și care ar fi prima întrebare pe care i-ai pune-o?

M-aș programa la o întâlnire cu Ilf la el acasă. Iar când m-aș înființa acolo, sunt sigur că l-aș găsi și pe Petrov. L-aș întreba pe Ilf, dar de fapt m-aș adresa amândurora: “Știu că n-am dat pe gât niciun păhărel de votcă împreună, că n-am citit aceleași cărți, că n-am trecut prin aceleași războaie, că habar n-ai cât de strașnic scriu când prind o zi bună, deşi nu prind zile bune prea des, şi mai știu că nici nu-ți trece prin cap că, în pofida acestor lucruri, tu, Petrov și cu mine am fi putut alcătui un trio de excepție dacă ştiam mai mult de-o boabă ruseşte, de aceea nici nu-ţi cer să punem la cale vreo năzbâtie literară; dar un selfie de grup cu aparatul meu foto accepţi?

6. Vlad Popescu n-ar fi Vlad Popescu fără….?

Un buletin valid.

7. Cel mai frumos loc în care a ajuns Vlad Popescu?

Patru locuri îşi dispută întâietatea:

a) Aiguille du Midi – o terasă aflată  la 3.842 m în Alpii francezi, în imediata vecinătate a celor mai înalte piscuri din Europa, toate de peste 4.000 m, printre care și Mont Blanc

b) Grand Canyon – Marele Canion al fluviului Colorado

c) 17 miles Road – un drum de 17 mile de-a lungul coastei californiene

d) În spatele blocului – acolo unde mi-am petrecut întreaga copilărie

8. Alex. Ştefănescu, unul din greii literaturii române, spune despre tine că eşti unul dintre cei mai inventivi scriitori născuţi pe la noi. Eu aş zice başca, original de-a dreptul.  Şi de-a stângul, să fie complet. Unde găseşte Vlad răspunsurile astea năstruşnice? De unde scoate situaţiile astea care consternează cititorul?

Cât timp am de lucru la carte, sunt permanent în stare de alertă, mintea locuieşte în interiorul povestirilor, acolo unde se bucură de toate condițiile, inclusiv canalizare și curent electric.

Pentru a mă-nhăma la lucru e de-ajuns să-mi facă cu ochiul o idee principală mai trăsnită, să dau de un nucleu puternic (în jurul căruia să orbiteze toate cuvintele), iar apoi, pe măsură ce înaintez în text, perspectiva se schimbă, imaginația prinde puteri nebănuite şi devine mai uşor să te iei la trântă cu necunoscutul (ba de multe ori, necunoscutul ridică mâinile şi se predă în faţa ta).

Dacă mă uit pe calendar, cartea am scris-o cam într-un an și jumătate, iar aproape încă pe-atât mi-a luat re(re…(re…re)…re)scrierea ei – perioada asta am savurat-o din plin (cum peisajul este deja conturat, nu-ți rămâne decât să îmbunătățești textul, pe care oricum îl știi pe de rost la virgulă, până când sună aproape de ce vrei tu: operezi propozițiile care nu se ţin bine pe picioare, renunți cu totul la unele, găsești noi rezolvări, muți piesele de colo-colo, dai peste cap finaluri ce păreau bătute-n cuie sau nu faci nimic, dar e ca și cum ai face). Și da, în generozitatea mea, am căutat să ofer la tot pasul câte o cutiuță cu surprize, să răstorn calculele, acum să momesc cititorul cu o prăjiturică, iar în secunda doi să trag în aer cu pistolul.

9. Să știi că ți-a ieșit! Ia hai să transformăm interviul ăsta într-unul exclusivist! Spune-mi un secret despre Vlad A. Popescu. Unul care n-a mai fost făcut public şi pe care nu-l mai cunoaşte nimeni.

Pe când eram mic și fără prea mult creier, mama m-a întrebat ce vreau să mă fac când voi fi mare. Nu i-am răspuns, pentru că ce aveam de gând să mă fac când o să fiu mare nu voiam să știe nimeni, nici măcar mama, care e mama mea naturală, sânge din sângele meu. Am ținut acest secret aproape o viață întreagă, deși nu trecea zi fără să mă întrebe. Astăzi mama mă întreabă în continuare, cu o curiozitate neștirbită, ce voiam să fiu atunci când mă fac mare.

În sfârşit a venit momentul să vă dezvălui secretul. Deci, pe când eram mic și fără prea mult creier, eu voiam, atunci când urma să devin mare, să mă fac cacao. Între timp am crescut, în unii ani câți alții în trei și, după ce s-a terminat perioada de creștere, am publicat trei cărți special pentru a mă face de cacao. Acuma mai am un singur pas, cel mai greu. Să trec de la de cacao la cacao. Nu știu cum voi face, dar într-o zi sunt sigur că-mi va veni o idee.

10. E clar, scriitura lui Vlad e una deosebit de amuzantă. Umor fin, perspicacitate, episoade parabolice. Care e pasajul preferat al lui Vlad din tot ce a scris Vlad până acum? Zi-mi cartea, pagina şi rândul.

Sincer, nu am un pasaj preferat. Însă dacă ai insista, dacă m-ai strânge rău cu ușa, aș spune doar că am pretenții uriașe de la finalurile povestirilor. Acolo musai trebuie să dau 6-6, altfel fac o criză de nervi, mă izbesc cu capul de pereți, mănânc un măr și dau cu zarul din nou.

11. Ce a fost cel mai greu atunci când ai publicat Cartea? Mulţi dintre noi nu ştim care este procesul efectiv de la scrisul într-un document word până la ajungerea în vitrină – deşi tu ai surprins într-una din povestiri şi un astfel de proces. Nu te rog să descrii toate demersurile, însă te rog să-mi povesteşti cea mai frumoasă/ încăpăţânată/ picantă/imposibilă istorioară din realizarea cărţii.

După ce-am pus punctul final, mi-am șters fruntea de sudoare și am dat manuscrisul câtorva vecini de bloc pentru a-mi spune impresiile. Peste două săptămâni am bătut cu emoție la ușa fiecăruia din ei pentru a culege impresiile. Vecinul de la zece mi-a spus că n-a găsit niciun pasaj memorabil, deși a citit cartea de două ori. Vecina de la nouă mi-a spus că așteaptă următoarea carte, pentru că ce i-am dat e necitibil. Vecina de la opt nu mi-a răspuns. La șapte, mi-a răspuns vecina de la șapte, care mi-a spus senină că nu i-am dat niciun manuscris, deși eu îi dădusem. La șase stau eu. Vecinul de la cinci mi-a spus că cinci ore i-a luat să-și dea seama că literaturii române contemporane îi va merge la fel de bine și fără cartea mea (aici n-am înțeles ce-a vrut să spună). Vecina care m-a întâmpinat la patru mi-a spus că i-am dat un manuscris fără diacritice și, din respect pentru limba lui Creangă, a refuzat să-l citească.

La trei, vecinul mi-a spus că și-a format o părere așa de proastă despre carte încât, din considerație pentru mine și pentru familia mea, nu poate să mi-o împărtășească. Vecinul de la doi mi-a înmânat două scrisori semnate de domnia sa, pentru a învăța cum se scrie. La unu, vecina mi-a dat manuscrisul înapoi, corectat la sânge de fata ei, spunându-mi că, din păcate, fata ei n-a putut face din rahat bici. Ultima șansă: vecina de la parter. Care mi-a spus că aproape imediat după ce i-am dat manuscrisul s-a îndrăgostit de vecinul de la doi și n-a mai avut ochi pentru nimic altceva. Am tras linie: eșec total. Atunci mi-am amintit de vecina de la opt, care nu-mi răspunsese. Am urcat la opt. De data asta mi-a răspuns și mi-a zis că de la primul la ultimul cuvânt din prima frază, că apoi n-avea niciun rost să mai continue lectura, a simțit că are de-a face cu mâna unui geniu. Am pupat-o pe vecina de la opt și am dat fuga cu manuscrisul la cea mai apropiată editură.

12. De ce ar trebui ca cineva să citească cartea asta care face toţi banii? Dă-mi două motive/ argumente pe care pot să le aduc oricui.

Unu, pentru că paginile cărții au o înfățișare plăcută ochiului şi doi (argument suprem), pentru că, să vezi şi să nu crezi, pe pagina dedicată de facebook, Viața face toți banii a primit like de la însăşi Moartea face pe ea.

13. La ce întrebare se aştepta Vlad A. Popescu şi n-a primit-o?

Nu e cazul. Toate întrebările pe care ți le-am sugerat mi le-ai pus, inclusiv pe aceasta din urmă.

Știi, de obicei, la final, eu mai completez. Acum, chiar nu am cu ce. Mulţam’ fain, Vlad pentru experiența asta! O aștept pe-a 4-a. Mă’nclin.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>