Scrisori catre fiul meu Liiceanu

„Nu-i bine pentru om să-și amintească în fiecare clipă că este om.” Cioran

Pagini: 238

Editura: HUMANITAS

Nota: 10

„Nu știu, dragul meu, cât o să se întindă această scrisoare și nici câte scrisori am să ajung să-ți scriu din sejurul meu american. S-ar putea ca, puse laolaltă, ele să devină ultima carte a vieții mele, de vreme ce, de atâția ani de când ești departe, timpul meu nu-i altceva decât un lung dialog cu tine.”

Așa începe pledoaria epistolară a lui Liiceanu către fiul său. O carte – jurnal în care istoria de familie, Cotroceniul anilor 30, copilăria unuia dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, ucenicia cu Noica, toate se împletesc în concluzii ce servesc drept mărturii ale trecerii lui Liiceanu prin lume.

Mi-a plăcut foarte mult cartea asta. Mi-a injectat o doză bună de optimism și mi-a dat sentimentul acela frumos pe care ți-l dăruiesc lecturile cu rost.

Lumea, filosofia și copilăria

Liiceanu rămâne versatil în monologul său epistolar. Trece cu ușurință de la un subiect la altul, de la America pe care o găsește fascinantă, la copilăria lui din Cotroceni, de la Constantin Noica la filosofie, de la inima fizică la cea spirituală.

„Când ai crescut, ca noi, în mijlocul unui popor pentru care mizeria era starea curentă, iar sărăcia una de grație, îți e greu să gândești gătitul altfel decât în spațiul potolirii foamei sau al îndestulării pântecului. Mie mi-au trebuit câțiva ani buni de exerciții culinare, lectura câtorva „cărți de bucate” scrise pe alte meleaguri, precum și străbaterea câtorva dintre bucătăriile mari ale lumii, până să ajung să înțeleg că gătitul nu este o îndeletnicire de rând, ci una dintre artele lumii.”

O scrisoare către Gabriel Liceanu, semnată de Constantin Noica, în anul în care s-au cunoscut, 1967 și în care îl numește „Dragă Rafail” mi-a captat atenția minute bune. Tot aici aflu că, în toamna aceluiași an, „lotului Noica” avea să i se alăture și Andrei Pleșu (pe care îl stimez în mod deosebit).

 

Câteva note din primul jurnal al adolescentului Gabriel trădează intensitatea virgină a emoțiilor trăite de acesta. Altele, încearcă să rețină copilăria cât mai mult în celule: „Mai ții minte, dragul meu, treptele de marmură neagră din Dr Lister? (…) Erau în orice caz trepte adevărate, late și largi, de vilă cu parter și două etaje din Cotrocenii anilor 30, când arhitecții încă mai știau să deseneze case care nu semănau niciodată unele cu altele.”

Iar de aici începe o întreagă poveste cu aromă de nostalgie.

 

Lectură cu rost!

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>