Alicia
Oameni: Alicia Vikander
7 January 2016
Hocus Pocus - Vonnegut
Hocus Pocus – Kurt Vonnegut
20 January 2016
Show all

Povestea târfelor mele triste – Gabriel Garcia Marquez

garcia-marquez

garcia-marquez

Nu-i pe lume bătrân care să uite complet unde și-a ascuns comoara. Cicero

Despre Marquez pot vorbi numai la superlativ. Iar Povestea târfelor mele triste se supune regulii. O scriitură de excepție după ideea lui Yasunari Kawabata în Casa frumoaselor adormite, romanul lui Gabriel Garcia Marquez este pe cât de scurt, pe atât de memorabil.

“În anul în care am împlinit nouăzeci de ani am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară.” Și cum aceasta este prima frază a cărții, să se oprească cine poate după o astfel de declarație. Eu n-am putut.

Ce mi-a plăƒcut cel mai mult?

Pe Marquez îl iubești sau nu. Nu cred că te poate lăsa “așa și asa”. Și, din patima asta pentru scriitura lui, ca fapt inedit, cu o săptămână înainte de apariția oficială, o versiune a romanului a fost furată iar în numai 16 ore în Bogota milioane de cărți au fost vândute în ediții pirat. Un caz de mafie literară pe care nu l-am mai întâlnit.

Bătrânul Gabo, așa cum este alintat de revistele literare, a reușit să-mi facă cunoștință cu o viziune nonconformistă asupra iubirii. Surprinzătoare? Da. Rafinată? Da. Halucinantă? Da. Scrisă de cel mai mare magician și vrăjitor al cuvintelor? Cu siguranță da. Povestea târfelor mele triste respiră într-adevăr o poezie seducătoare, specifică lui Marquez. Până și simpla descriere a unei ploi, care poate fi deopotrivă și providențială și pustiitoare, îmi transformă viziunea. Iar.  

Transparent, dar șocant. De la titlu până la ultima frază. Un roman limpede și intrigant, în care citatul lui Iulius Caesar devine preambulul unui destin comun: “E cu neputință ca până la urmă să nu ajungi cum crede lumea că ești”.

Pasajul preferat

“Și morala e o chestiune de timp, spunea cu un zâmbet răutăcios, ai să vezi.”

“Locuiesc într-o casă colonială pe trotuarul însorit dinspre parcul San Nicolas, unde mi-am petrecut toate zilele vieții fără femeie și fără avere, unde au trăit și au murit părinții și unde mi-am propus să mor singur, în același pat în care m-am născut și într-o zi pe care mi-o doream îndepărtată și fără suferință.”

“Nu părea aceeași. Fusese madama cea mai discretă și tocmai de aceea și cea mai cunoscută. O femeie voinică, pe care voiam s-o facem sergent de pompieri, punându-i pe cap o cunună, atât pentru corpolența ei, cât și pentru eficiența cu care stingea focul bărbaților din cartier. Dar singurătatea îi împuținase trupul, îi zbârcise pielea și-i ascuțise vocea cu atâta măiestrie, că părea o copilă bătrână.”

“Scriu această poveste în puținul rămas din biblioteca părinților mei, ale cărei rafturi stau să cadă grație răbdării cariilor.”

“…aveam o idee atât de flexibilă despre tinerețe, că niciodată nu mi s-a părut prea târziu.”

“Am descoperit că nu sunt disciplinat din virtute, ci ca reacție împotriva neglijenței mele; că par generos pentru a-mi masca micimea de suflet, că exagerez cu prudența din neîncredere, că sunt tolerant că să nu mă las pradă acceselor de furie pe care abia mi le stăpânesc, că sunt punctual numai ca să nu se afle cât de puțin mă interesează timpul altora. Am descoperit, în sfârșit, că dragostea nu e numai o stare a spiritului, ci un semn al zodiacului.”

“Știi tu, Delgadina, faima e o cucoană extrem de grasă care nu doarme cu noi, dar când ne sculăm ne pomenim că stă și ne privește mereu din fața patului.”

sursa foto: inspireportal.com

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>