“Un singur lucru vreau să vă spun, băieți, și primul dintre ele este…”

O cale îngustă spre nordul îndepărtat - Richard Flanagan

 “O cale îngustă spre nordul îndepărtat” este una dintre cărțile ajunse în top 3-ul meu de cărți citite anul acesta. Ca o “budincă de prune tocmai scoasă din cuptor”, povestea asta se citește pe nerăsuflate. Am amânat citirea ei vreo 2 săptămâni, timp în care am amestecat primele 100 de pagini. Restul de 300 le-am devorat sălbatic într-o sigură noapte. E o carte pe care vreau s-o recitesc peste câțiva ani. Una dintre acele lecturi dense, vâscoase, care te umplu fără a mai avea nevoie de apă, aer sau mâncare. Mi-era dor de o astfel de poveste.  

Foamea. Speedo. Amy. Dorrigo. Războiul. Familia. Reîntoarcerea. Drama. Imagini de o violență cumplită, care ecranizează doar un capitol al războiului: Calea ferată a morții, denumirea sub care este cunoscută calea ferată care leagă Birmania de Thailanda, prin Trecătoarea celor Trei Pagode.

Scrisul lui Flanagan este profund imprimat cu un magnetism hipnotic. Condițiile prizonierilor australieni, bătăile, foamea, bolile – sunt narate într-o semiobscuritate care creează dependență. Autorul conturează cu un farmec alchimic personaje diferite de tot ce am întâlnit până acum în literatură. În marea lor majoritate, suferă de ceea ce autorul numește “o relație nefericită cu adevarul”, motivația însă fiind diferită de la o personalitate la alta.

E o carte grea. Plină poate e mai potrivit. E o carte a detaliului dar și a viziunii de ansamblu. Însă, înainte de toate, este o radiografie a durerii, a atrocităților unui război fioros.

 

Ce mi-a plăƒcut cel mai mult?  

Vocea lui Flanagan. Modul în care este structurată cartea de la un prezent la altul. Pe mine m-a dus puțin cu gândul la “Se numea Sarah” de Tatiana de Rosnay, din perspectiva structurii și a durerii explorate.

La Clubul de Carte s-a discutat mult despre intersecția dintre firul narativ al războiului și cel al poveștii de dragoste, care apare episodic în roman. Din punctul meu de vedere nu e o poveste în sine, ci doar una de contur, ca un soi de marker care te ajută să subliniezi esențialul pe care vrei să-l înțelegi mai bine. Nu este esențială, dar este necesară pentru a înțelege modul în care războiul deformează realități.

 

Pasajul preferat?

“O carte bună, conchise el, te lasă cu dorința de a o reciti. O carte excepțională te obligă să-ți recitești sufletul.”

“Floarea aceea, decise el în cele din urmă, îndrăzneala de a purta o floare roșie, mare, în păr, cu tulpină după ureche, o rezuma pe de-a întregul.”

“În cei șapte ani, Dorrigo Evans trăise mai multe vieți în timp ce viața ei, una singură, cel puțin așa i se părea lui Dorrigo -, îi fusese dedicată lui, unui om pe care Dorrigo abia îl mai recunoștea.”

1 Comment

  1. Dana Dumitru says:

    Mă bucur că ţi-a plăcut şi ţie atât de mult. Şi pentru mine e una din cărţile de top pe anul acesta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>